Mi-ar fi placut sa fiu eu

   Aceasta fotografie este a unui suporter - a unui fan. Este a unui roman care tine cu Romania, la orice sport. Am facut aceasta fotografie la meciul de fotbal cu Franta, meciul de inaugurare pentru Arena Nationale (pe ale caror bilete, pastrate inca, scrie Argentina - de parca am fi fost intr-o nuvela fantastica de Eliade in care timpul, spatiul si personajele sunt altele decat par). 

    Nu stiu cine este personajul din imagine, dar am tot respectul pentru el. Mi-ar fi placut sa fiu eu, pentru ca intrucatva ma reprezinta. Sincer, acesta e avatarul sufletului meu in clipa in care ma uit la la un meci de tenis de camp sau de masa, hochei, fotbal, handbal, rugby, polo etc. in care joaca "ai nostri". Ma infurii de cele mai multe ori din pacate, pentru ca am inca asteptari prea mari datorate trairilor avute in ere mai victorioase. Si totusi ma uit in continuare, la fel de furios si ciufut. De aceea parerile avute fata de ce experientele traite din sport, mi le voi scrie aici.

   As fi extrem de curios sa aflu cine e acest om, insa pana atunci pur si simplu ii multumesc ca exista, lui si regizorului de pe cubul Arenei Nationale, ca i-a impartit imaginea cu restul lumii.

   Mi-am postat pentru inceput aici texte mai vechi (aparute deja pe mysport.gsp.ro), pe care le resupun audientei si comentariilor... ca o retrospectiva a lui 2011.

Cronica unei aterizari anuntate (Retrospectiva 2011)

din 31 Decembrie 2011 

Undeva,  la cumpana dintre ani, moment in timp care devine fizic in 4 localitati dintre Germania si Austria in preajma anului nou, am fost invatat ce reprezinta "sariturile cu schiurile". Turneul traditional al celor 4 trambuline, ajuns la editia jubiliara cu numarul 60, lanseaza in timp si spatiu, in aparenta imponderabilitate, in jur de 100 de sportivi, de tineri, care majoritatea nu si-au terminat adolescenta forteaza calificarea in mansele de concurs. Ma gandesc la candva, acum 60 de ani, cand putea debuta aceasta traditie, si cat de usor pare pentru aceste popoare sa transforme un sport relansat prin aceasta competitie pe la inceputurile revenirii dupa razboi, cand planul Marshall isi dezvolta sectiunile, iar Razboiul Rece incepea sa se manifeste cum necum si in sport... Am luat cunostinta cu acest sport dintr-un film vechi rusesc, vazut in copilarie (pe care nu il gasesc acum pe IMDB), cu un pusti talentat si teribilist, dar insuficient pregatit, care trece la trambulina mare, ajungand sa cada... Sunt un pic ingrozit de acea poveste aplicata pe confirmarea grafica a transmisiunilor de azi cum ca tinerii se lanseaza de pe masa trambulinei in medie cu 90 de kilometiri la ora, aterizand pe sol la aproape 100. Reluarile repetate din mai multe unghiuri ale cate unui zburator care cade par de multe ori mai oribile decat ale accidentelor din motorsport.
Sariturile cu schiurile sunt un spectacol sportiv reinventat la o alta scara de catre dezvoltarea tehnica - reluarile TV transformand un zbor de 10 secunde in cateva minute similare viselor pionierilor avioanelor de la inceputul secolului 20. Spectacolul este ireal, iar Competitia de la cumpana dintre ani - Turneul celor 4 trambuline, ne transpune intr-o lume science fiction pentru cateva minute rupte - Lumea Icarilor moderni. Doar scriind aceste randuri si ma trec fiori. Imaginile preluate de pe casca si schiurile saritorilor de proba releva o mica particica din povestile celor care zboara in vis, despre care ni se spune ca sunt speciali dpdv psihic/psihologic. Nu pot sa imi imaginez decat ca acesti copiii care isi viseaza activitatea si pasiunea de a sari de pe trambulina schiurilor zi de zi de la 10-11 ani, sunt mai mult decat speciali. Iar dramul de nebunie necesar pentru a forta o saritura dincolo de limitele personale si ale adversarilor pare ireal. A perfecta un zbor fara aripi, pentru a ajunge mai departe suna imposibil, si totusi ei, Icarii moderni , nu stiu cum, dar reusesc sa stapaneasca vantul, zapada, conditiile, schiurile, trambulina, movila pe care aceasta e ridicata si nu in ultimul rand muntele si rasuflarea privitorilor.
   Pe rand, in cartea de eroi ai acestui sport s-au inscris prin rezultate si povesti, in ultimii 10 ani de comentariu in limba romana, cei supranumiti pe rand Batman, sau Mustata zburatoare Malisz, Finlandezul zburator Ahonen, Recordmenul Hannawald si Vrajiorul fara matura - Harry Potter Amman, Luceafarul Morgenstern si atatia altii care prin victoriile si sariturile lor i-au provocat pe acestia sa devina legende vii la varste la care doar gimnastele mai reusesc aceasta performanta.
   Dar revenind in zilele noastre, insa nu si cu picioarele pe pamant, incepem concursul. Unul atipic dpdv al desfasurarii lui. Cei 50 de sportivi calificati pentru prima mansa sunt organizati in 25 de perechi, intracandu-se cate 2, pentru 25 de locuri disponibile in a doua mansa. 5 dintre lucky loseri - invinsii cu cele mai bune 5 sarituri completeaza lista de 30 de saritori din a doua mansa. Vremea insa ne joaca feste. Nu e usor sa sari cu vant potrivnic - vant din spate. Vantul util este vantul de portanta, din fata (ca la parapanta sau avioane ma gandesc).
Cronica in timp real a comentatorului ma tine cu sufletul la gura. Daca as inchide ochii m-as simti ca la o sezatoare in care mirosul de brad, lemnele care trosnesc in soba si vocea care ma invata necontenit lucruri noi despre basmul povestit descriu de fir'a'par fiecare detaliu. Nu doar ca ninge acum la granita dintre Austria si Germania, dar cade zapada. Iar cei 25000 de fani is incurajeaza neobosit favoritii. Atmosfera si vibratia din aer se simte si la noi. Asa cum voice-jockey-ul neamtz se aude in fundal ca ii tine in priza pe spectatori, punandu-i sa cante si danseze pe refrene celebre, asa si comentatorul umple spatiile dintre sarituri cu povesti de demult ale eroilor care nu mai sunt in activitate, cu detalii despre pretul biletelor, vreme si activitatea organizatorilor. Startul competitiei a intarziat 2 minute ceea ce este surprinzator, luand in calcul locul unde ne aflam.:)
   Trecem la urmatorul personaj principal al transmisiei. Vantul. Ne miram ca Vantul si zapada nu pot fi controlate la minut de catre organizatori. Iata un saritor experimentat - cuvintele se lungesc - in zbooor... nuuu. Din pacate o evolutie dezamagitoare. Vantul sufla prost, din spate. Iata si confirmarea grafica in coltul din dreapta ecranului (vedem niste sagetele si niste cifre cu virgula care se inrosesc daca cresc peste 4-5 metrii pe secunda, crescand pulsul comentatorului si tonul vocii sale). Din pacate aterizeaza de partea gresita a linie rosii (alt personaj principal - odata ce incepe efectiv concursul). E o problema cu vantul. Clar. Nu exista alta explicatie pentru aceasta evolutie dezamagitoare. Din pacate poate spera doar la postura de lucky loser.
Saritorii trec pe rand pe trambulina. Aceasta are punctul de constructie la 120 de metrii. Linia rosie e undeva pe acolo. Un target psihologic si nu numai pentru fiecare in parte. Transmisia intarzie. Observam ca unul dintre organizatori, pe care comentaturul pare ca il cunoaste personal, s-a suparat pe vreme. Numele lui rasuna chiar mai des decat al sportivilor. El vegheaza asupra vremii, el permite competitiei sa continue, sa se opreasca, sa se ia de la inceput daca este cazul - si iata ca asa se intampla. Are o figura de bunicutz arian, senin si pozitiv cu ochii la fel de clari ca ai bunicului lui Heidi si cel mai probabil cu puteri supranaturale. El sta langa antrenori - comunica permanent cu ei, dar si cu restul subalternilor raspanditi pe toata inaltimea trambulinei, printr-o statie de emisie-receptie
   Se pare ca avem ghinion. Zapada incepe din nou sa cada din cerul Obersdorf-ului. Sigur, suntem in munti si e frumos ca ninge iarna, dar nu in timpul competitiei celor patru trambuline. Partenera imi observa ca acest sport tine foarte mult de noroc - de vreme - de vant - de zapada - de moment - de organizatori. Cum pot oare sa aiba pretentia acesti nemti - organizatorii - sa controleze vantul si ninsoarea? Cum au putut ei sa programeze si sa o faca constatnt timp de 60 de ani in functie de predictiile meteo aceste concursuri? Cadrele cu antrenorii suparati ca elevii lor sar in conditii grele, cadrele cu saritorii care au sarit superbine si li se anuleaza evolutia se perinda pe ecran, deoarece la consiliul organizatorilor (Inca se mai gandesc organizatorii ce sa faca), pe care ii vedem cu o camera cel mai probabil ascunsa intr-un un brad secular, se decide sa  se dea restart la prima mansa - la toti cei 50 de saritori din care au reusit sa sara vreo treime pentru peste jumatate de ora. Frustrarea noastra ca privitori nu se compara cu nervii si stresul sportivilor. Insa simt cum comentatorul ne dojeneste pentru gandurile rele adresate acestor organizatori - aparent personaje secundare negative. Am vazut de-a lungul anilor tot felul de decizii. De la cele mai mult sau mai putin indreptatite in timp de evolutia concursului, pana la cele mai potrivite. Asa cum v-am mai spus de nenumarate ori, organizatorii sunt intotdeauna la mijloc. Totul pare un thriller psihologic cu intriga continua si deznodamant prea departe ca sa il poti intui.
   Dupa cele 20 de minute de pauza de transmisie in care te simti ca in pauza de la Opera, parca ninsoarea s-a oprit - ce ti-e si cu nemtii astia... si reincepe competitia. Apar si surprizele. Din cei 50 de saritori, fiind grupati 2 cate 2 de la al 25-lea si 26-lea spre 1 respectiv spre 50 - unii par favoriti, judecand dupa saritura mai buna din calificari. Insa nicio zi nu seamana cu alta si constanta in acest sport e o dovada cu atat mai mare a tariei de caracter si valorii. Este voie sa te califici in competitie prin prisma clasamentului mondial, caz in care esti ultimul ca numar de concurs si sari cu cel mai bun saritor din calificari... Iata o saritura frumoasa, cu concurentul aterizand de partea corecta a liniei rosii. YES!  Mai sar cativa. Iata un favorit care dezamageste. Aterizeaza modest. Insa vremea ne da din nou emotii. Organizatorii sperau ca au rezolvat problema conditiilor meteo:). Din pacate se pare ca lucrurile nu stau chiar asa. Se pare ca socoteala din comitetul de organizare (reunit de urgenta mai devreme) nu se potriveste cu cea de pe trambulina. Pentru moment, intrucat vantul sufla prea tare, sportivul e obligat sa se retraga de pe bara de start. Din nou momente de asteptare. (Tensiunea se acumuleaza din nou). Nu as dori sa fiu in locul lui acum - ne transmite povestitorul. Zona de elan (toata panta trambulinei) este permanent intretinuta de 12 oameni plasati pe niste trepte de-a lungul ei, cu un fel de aspiratoare uriase  care merg pe combustibil, montate ca niste ghiozdane, din care ghideaza niste tuburi mari ce sufla surprusul de zapada de pe urmele trambulinei. Fantastic frate - chiar ca pare ca te uiti la alta lume, la alta planeta. Spectatorii sunt tot acolo. Si ca prin minune, caderea de zapada se opreste. Ramane o ninsoare usoara - o fulguiala cu care sincer ca m-as multumi si eu in Bucurestiul cenusiu. Se pare ca unca o data organizatorii au avut dreptate si concursul poate continua.
   Este incredibil cat de repede se succed lucrurile acum. Cu cat ne apropiem de finalul primei manse, cu atat este mai mare favorit al doilea saritor. Statutul de favorit creste pentru al doilea saritor din pereche pe masura ce numarul de concurs scade (Deoarece este mai clara diferenta de valoare si experienta dintre ei - pe baza sariturii tot mai bune din calificari). Sa vedem ce se intampla in continuare. Vantul sufla bine acum. E vant de portanta.
Aprecierile cresc pe masura ce se termina si utlima treime de sportivi in a doua mansa - cei mai buni 10. Sa vedem... trece si el de linia rosieeee... Nuuu... ba daaa. Cel care trece de linia rosie primeste si puncte bonus... dar lungimea sariturii conteaza cel mai mult, apoi tehnica de aterizare - telemark-ul (alt personaj deja secundar care se defineste ca aterizare cu unul din picioare flexate)... Si iata si o aterizare excelenta... Acum sare... acest norvegian... mare speranta... si se duuuuce.... NUUU (Norvegianul a cazut si se rostogoleste cu capul inainte. Rezulta iar minute de pauza si tensiune, eliminate cand regia prezinta un cadru cu sportivul facand cu mana la spectatori desi cu spatele si gatul imobilizate pe sania targa. Show-ul poate continua)... E buna aceasta evolutie... Oau... primul zbor peste 130 de metrii (de unde oare poate stii Povestitorul daca nu e acolo si nici nu masoara el, iar grafica deocamdata nu a aratat?) Si-a depasit rivalii si as putea spune chiar elegant si cu stil.
   In final sportivul cu a 5-a saritura dupa prima mansa a prins podiumul dupa a doua, sportivul cu a doua saritura dupa prima mansa devansandul pe marele favorit, podiumul fiind austriac in totalitate - un an bun pentru ei se pare. Bucurie mare pentru echipa. Aceasta mica rocada ramane in final doar la deznodamant...,repetatele puncte culminante dinainte lasand un pic in urma efectiv nevoia de a stii cine a castigat si care au fost invinsii. Se fac 10 ani de la singurul succes din istorie al competitiei, repurtat si in fiecare etapa, premiul de egalare a performantei e de un milion (e irelevanta moneda). Victoria finala se va afla doar peste 3 etape, dupa Garmish, Innsbruck si B... - localitatea cu nume imposibil de pronuntat - d-apai scris. La cumpana dintre ani, organizatorii, Povestitorul, spectatorii, dar mai ales sportivii acestia hipertineri si puternici mental vor face de o noua poveste.
Asta a fost tot? - ma intreaba Jumatatea... Dap - chiar nu a mai contat invingatorul, reprizele, arbitrul, - au lipsit injuratoruile si intreaga transimisiune a fost ca o gura de oxigen dupa atata molima de fotbal

Pentru rolul Povestitorului, ii multumesc domnului Sorin Hobana care prin cuvintele sale, subliniate prin fontul Italic in textul de mai sus, m-a inspirat in aceastra cronica.

http://mysport.gsp.ro/andr3yone/note/cronica-unei-aterizari-anuntate-7836.html

P.S. L-am gasit pe dl. Hobana pe facebook. I-am trimis si dansului textul de mai sus, ca mesaj. Nu mi-a raspuns. Sper ca nu s-a simtit ofensat de el.

Brazilieni ca la Ploiesti (Retrospectiva 2011)

din 25 Septembrie 2011
   

Sunt legat si eu de locul acela "unde s-a nascut spiritul Petrolului" (cum zicea Rachita vineri seara la inaugurare). De mic, chiar de la gradinita, am invatat refrenul "brazilieni ca la Ploiesti, in toata lumea nu gasesti". Am invatat si sa injur in locul ala, si repetam ce invatam in cele mai nepotrivite locuri, habar neavand ce spun de fapt. Si totusi am mers in continuare la meciuri, pe soare, pe vant, pe ploaie, pe frig si zapada. Stateam cu unchiul meu, care mi-a insuflat acest microb numit fotbal, in picioare la fosta tribuna 1 pe vechiul Ilie Oana si dansam tachinand jocul mereu parca mediocru al echipei, care se mobiliza mai ales cu adversarii de traditie - Rapid, Steaua etc. . Era o lume unde eram mai apropiat de fratele meu, cand eram la meciuri, in care cu totii eram prieteni si sincer, pana si tigancile care iti luau vederea cu totul cand treceau prin fata ta cu refrenul "Seminte, baietii, care mai doreste?..." aveau farmecul lor. Insa memoria mea afectiva a pastrat, pe langa aglomeratia de inceput si sfarsit de meci, cand nu o data era sa raman strivit in copilarie intre barele de metal care teoretic ar fi trebuit sa formeze randul spre intrare, victorii, bucurii, dar si transformarea "brazilienilor" in "lupii galbeni" - una din cele mai frumoase si bine organizate galerii din provincie. Niciodata, nici la semifinale de cupa, nici la mari meciuri, insa, nu au fost mai mult de 3-4 mii de oameni pe Ilie Oana - desi stadionul parea plin. Am trait finala cupei din '95 tremurand ca la sfertul de finala cu Suedia din '94. Iar noaptea aceea cand TOT orasul si-a asteptat campionii (ale caror nume puteam sa le recit pe nerasuflate inaintea tablei inmultirii) - pe strazi s-a reeditat amplificat bucuriile de cu un an inainte de dupa victoria cu Argentina.
  Am crescut, am inceput sa vad, citesc si inteleg lucruri - astfel ca la Steaua, Dinamo si Rapid aparea echipa de cu un an in urma a Petrolului si, incet incet, izvorul de talent a luat drumul Bucurestiului, iar sperantele unui oras la reprezentativitate, au pasit in buzunare la luca, goicea, bercea, niculae (vinovati in memoria colectiva pentru declin)... Dupa sperantele sezonului in care a terminat turul pe locul 2, dupa promovarea vanduta Otelului, dupa sperantele esuate ale fuziunii cu concitadina Astra, am crezut ca s-a asternut intunericul. Dar Petrolul a renascut, am vazut, cu demersurile actiunii "Petrolul e nostru" (care chema intreg orasul sa contribuie si manifeste catre autoritati). Incet-incet s-a realizat si redobandirea palmaresului pentru echipa de divizie C. Apoi am vazut anii din Liga a 2-a in care parca la final de campionat, parca, de fiecare data cand parea ca mai are un pic si promoveaza, Petrolul se ineca romaneste ca tiganul la mal. Perioada in care lupii galbeni (un nume pentru care am fost si intrebat o data - "De ce sunt galbeni? Le e rau?") s-au transformat din "fratii cainilor rosii" in "martienii din Ploiesti" nu am prins-o decat la televizor (intre timp luasem si eu drumul Bucurestilor). Este interesant insa de ce o televiziune de nisa sportiva a ales sa dea un asemenea program de duminica, cu tema aproape locala si sa o si numeasca in acest fel. Probabil ca s-a bazat pe o anume audienta, pe un anume numar de sponsori - pe studii de marketing care au rezultat in privitori mult mai multi decat spectatorii din vremurile apuse de pe vechiul Ilie Oana (pentru ca dragostea tuturor ploiestenionilor pentru "echipa fanion a orasului" este de pe alta planeta).
  Nationala de aur a Romaniei (Hagi si Popescu) a mai jucat si pe vechiul Ilie Oana si atunci au fost de 5 ori mai putin oameni decat vineri seara la inaugurare. Si cei 15000 de oameni au venit sa vada nu doar OZN-ul construit din banii lor, TUTUROR ploiestenilor, ci si gloriile cu burtica din teren, artificiile, noua arena care nationalizeaza Petrolul mai ceva ca emisiunea de la TV si, nu in ultimul rand, Orchestra filarmonicii sustinuta si reparata tot din banii lor. Acum a fost impresionanta inaugurarea locala, a noului Ilie Oana, cu tribune pline ochi (de 5 ori mai pline) si pentru mine, si pentru toata tara, si pentru Generatia de Aur, completata de Tiriac, Nadia si Nastase.
M-au intristat putin insa 2 lucruri.
1. Bannerul afisat de un grup de suporteri (lupi galbeni deveniti martieni probabil) in care se simtea reprosul adresat restului audientei prezente: "Ati venit la OZN, Dar stiati c-am fost si-n C?". Nu e cinstit ca un grup de militanti pentru un bine facut tuturor sa scoata ochii apoi (desi Primaria a folosit banii de la toti ploiestenii pentru acest OZN, deci toti merita sa aiba parte de el). Intr-un fel, frustrarile respectivilor se revarsa peste restul, pentru ca au facut un lucru bun, nu au destula gratitudine, nu au avut destula sustinere sau de ce? Sincer nu am inteles. Tin sa le multumesc ca au sustinut echipa si in C! Stiu ca mari echipe precum Milan, sau Juventus s-au bucurat si ele de minim 10 000 de suporteri pe meci in ligile inferioare, deci, pastrand proportiile, ma bucur ca insistentele tifosilor ploiesteni au ajutat sa readuca Petrolul pe harta. Dar ii asigur ca daca existau doar ei si nu si restul de privitori, transformati in spectatori pe OZN si platitori de bilete si taxe sau chiar alegatori pentru altii, nici televiziunea, sponsorii si nici primarul nu ar fi ajutat la construirea arenei si revenirea echipei in prim-plan. Pentru ca Petrolul este al nostru al tuturor(nu doar al unora)!
2. Ironiile pentru genul de spectacol ales de organizatori pentru inaugare, dupa meciul demonstrativ. O orchestra simfonica (sustinuta tot din banii contribuabililor ploiesteni), cor si solisti de opera, a avut cea mai mare audienta din Romania la un concert de muzica clasica (aproximativ 15000 de spectatori - de 5 ori capacitatea Salii Palatului - care are o acustica mai slaba decat noul Ilie Oana). Si totusi s-a considerat a fi nepotrivita. De ce? Insasi imaginea tenorului si sopranei cu berea spnsorului in mana, cantand aria din Traviata a parut, pentru unii de prost gust. Total fals, in opinia mea. De la Monserrat Caballe si Freddy Mercury, de la Luciano Pavarotti si Lucio Dalla, apoi cei 3 Tenori si nu in ultimul rand Andrea Bocelli incoace, tendinta de a aduce o muzica exclusivista catre mase (un "crossover" in termenii industriei) s-a impus cu mult succes in occident. Andre Rieu canta la reinaugurarea Amsterdam Arena. De ce nu ar canta Vlad Mirita la inaugurarea noului Ilie Oana? Care e problema? Si ce daca stadionul aplauda si raspunde cu "Petrolul! Petrolul" la sfarsitul bucatilor muzicale (e o multumire, intr-un fel, pentru simbolul care le-a pricinuit un pic de actiune culturarizanta)? Cred ca s-a reusit mai mult decat o inaugurare ci si o oarecare civilizare.
  Se pare ca nu doar omul sfinteste locul, ci si locul ajuta la dezvoltarea omului. Ma uit seara, pe geam, si vad luminile de la arena in care se antreneaza pentru etapa echipa preferata. In seara asta se inaugureaza stadionul intr-un meci oficial Petrolul - versiunea 2011 intr-un meci cu Dinamo. La acest meci am prins si eu bilet. Si nu pot sa nu ma gandesc ca, asa cum "tradarea" fostului dinamovist ploiestean "Cristi Vlad" care ne-a dat gol in prelungirile unui meci care a ajutat la retrogradare a fost iertata anul trecut de galeria lupilor, astfel incat Cristi, in postura de capitan, a pus umarul la promovare, vom fi iertati si restul ca nu am fost la meciuri in Divizia C si vom absorbi cu totii acordurile simfonice ale Filarmonicii, abia asteptand finalizarea renovarii ei, ca sa strigam si acolo: "Pe-tro-lul! Pe-tro-lul!"
25 Septembrie 2011

http://mysport.gsp.ro/andr3yone/note/brazilieni-ca-la-ploiesti---concert-simfonic-pe-noul-ilie-oana-6893.html

Nu-i minunata tara asta? (Retrospectiva 2011)

   din 7 Septembrie 2011 

   Cu ce ramanem ca grup dupa acest meci nu pot sa judec, dar tot meditez de azi-noapte la cu ce raman eu de la experienta numita Inaugurarea Arenei Nationale cu ocazia meciului oficial din preliminariile Euro 2012 Romania Franta.
Am sperat sa nu luam bataie rau si totusi sunt dezamagit si trist. De ce oare, daca asteptarea aparenta era mult mai dezastruoasa decat rezultatul? Aveam fobia de a reauzi acel cliseu in vreun interviu cum ca "Adversarul si-a dorit mai mult victoria". De ce nu ne-ar multumi si cliseul  "Echipa si-a dorit mai mult egalul" :D
   Pentru ca Nationala a avut angajament 88 de minute, pentru ca s-a aparat excelent si pentru ca francezii, in ciuda posesiei sterile, care nu a parut asa covarsitoare de pe stadion, au avut o echipa de batut. O echipa care e la aceiasi ani lumina de Generatia lor de Aur ca si noi de a noastra. Dar mai ales, sunt dezamagit pentru ca fundasii lor cu alura de rugbisti s-a vazut ca, daca am fi avut curaj, erau de depasit la viteza si tehnica. De unde trebuia insuflat acest curaj? Nu stiu! Cui trebuia insuflat mai intai? Nici asta nu stiu si sincer nu cred ca ar trebui sa ne mai macine intrebari existentiale despre mijlocasii X, Y sau atacantul Z ce cauta in echipa, de ce nu sunt schimbati etc. sau chiar despre brazdele de pe teren. E deja prea mult. Parca imi auzeam la finalul meciului in gand alter-ego-ul, cu vocea robotul acela al mesajeriei vocale care se aude cand imi sun fratele in roaming si nu e in aria de acoperire: "Je suis desole..."
Am un prieten cu o inteligenta mult peste medie. Pot spune cu mana pe inima ca e mai inteligent decat mine poate si pentru ca nu e microbist. El m-a ajutat sa judec detasat faptele simple din jur - care au contribuit la dezolarea de pe 6 Septembrie 2011. El insa ramane in aceasta tara si cu incapatanare persista in a isi construi un viitor aici. Poate de aceea el mi-a dat speranta pentru viitor. Ii separam in descrierea meciului de aseara fotbalistii de jucatorii de fotbal (termene din dictionarul microbistilor). Iar el imi spune ca se gandeste despre generatia care nu a luat BAC-ul anul asta, ca poate bate mingea si "se face folbalisti":D.
Si nu in ultimul rand, la dezamagire a contribuit "tactica" de conservare a rezultatului din final. Exista un obicei pe stadioanele noastre. Cu cateva minute inainte de pauza (desi inca se joaca) lumea se ridica sa ia drumul toaletelor sau sa prinda loc in fata la coada de bautura si rontaieli. Apoi, cu minute bune inaintea finalului partidei, la noi spectatorii se ridica si se indreapta spre iesire ca sa nu stea sa se inghesuie la final. In ciuda celor 94 de cai de acces, aseara romanii au procedat la fel si, din pacate si jucatorii de fotbal romani din teren  tot la fel - desi SINGURA SANSA LA CALIFICARE ERA SA ATACE SI SA DEA GOL! Tricolorii de aseara au declarat apoi ca fluieraturile erau de inteles - dar ei erau resemnati dinainte de a se termina.
   M-am bucurat insa ca am avut aparare solida, m-am bucurat de zbaterea lui Banel si de putinele noastre ocazii la care simteam ca o sa explodez (si sincer nu cred ca cineva dintre cei 55000 nu si-a dorit altceva mai mult).
   Ma intorc la ideea initiala. Eu, dupa seara de 6 septembrie 2011, voi ramane cu:
- cele 3 ore si jumatate de stat la coada pentru a ridica biletele cumparate online (pe care scria tragicomic: Romania - Argentina - 10 August 2011) - Dar m-am incurajat la gandul ca "ce nu facem pentru cei dragi! si pentru tricolori?"
- pierderea celor 2 acumulatori luati de rezerva pentru a face poze in cosul de gunoi plin cu steaguri care ar fi stricat coregrafia FRF
+ superbul meci de dinainte de meciul real - meciul voiosiei, exuberantei si bucuriei romanesti  - neperturbat de incoerenta animatorului Mitoseru (ma durea mana de la facut poze cu steaguri, cartoane sau valuri) in care as include si intonarea imnului
- ridicolii vanzatori de la bufet organizati perfect astfel incat coada sa depaseasca constant 50 de persoane (pentru ca erau 3: unul doar incasa, altul doar facea hot dog si turna berea fara alcool din cutie in pahar, iar al treilea doar turna apa si sucul din sticle in pahare cu capac, desi "pai n-avem", "cartoane de carat pahare nu avem" sau "sunt pe inventar" - deja platitul cu cardul era o impertinenta sa mi-o doresc)
+ jovialitatea si optimismul inepuizabile ale tatalui meu pentru tot ce il inconjura, desi a recunoscut in final ca acasa, in fotoliu ar fi adormit la acest meci
- sonorizarea execrabila, playback-ul topait al Innei, repetitia celor 2 versuri manelistice ale imnului de catre Marcel Pavel (sincer am crezut ca vrea sa sublinieze ceva)
+ frumusetea stadionului plin, plin cu steaguri fluturate si de zgomotul atator zeci de mii de piepturi
- si nu in ultimul rand: interdictia de a cobora in metrou la Muncii ca sa ajung acasa (un cordon de politisti locali nu lasau pe nimeni sa coboare ca sa nu se inghesuie - desi programul era prelungit inca o ora pana la 00:30) - care mi-a lasat doar alternativa de a ma duce pe jos pana la Dristor ca sa iau metroul - unde nu a oprit niciun metrou din cele care au trecut pe langa mine ca sa ma duca acasa (unde am ajuns tot cu un taximetrist palavragiu a carui parere despre Echipa Nationala chiar nu mai aveam vreun chef sa o ascult)
   Nu-i asa ca e minunata tara asta?

http://mysport.gsp.ro/andr3yone/note/nui-minunata-tara-asta-6671.html

National Arena - primele impresii (Retrospectiva 2011))

 

din 7 August 2011   

Acum totul e superb  pe Arena Nationala cu 94 de cai de acces si 55000 de locuri, la evenimentul portilor deschise- sa vedem si cum o sa arate peste un an, in care vor fi fost ceva evenimente, meciuri, concerte... Doresc insa sa impart cu Dvs. revelatiile de pe Arena Nationala, inclusiv relevate de logodnica mea, care cu drag a venit cu mine sa apreciem un adevarat pol de interes de care Bucurestiul ducea lipsa.
  Ne-am asezat si noi ca tot romanul, dupa un tur al arenei pe un fotoliu din zona VIP (acum imi explicam toate gamele de preturi la biletele pentru defunctul meci cu Argentina). Tocmai ma bucuram ca jumatatea a promis ca ar veni si ea cu mine la meciuri daca ar sta pe scaun in conditiile astea, ca la cinema. Ne ridicam si tot ea ma intreaba daca am fost atent la copilul din spatele nostru. Evident ca nu fusesem si am intrebat de ce trebuia sa fiu atent (in mintea mea deja strigam la Mutu de la nivelul gazonului - cand sa fiu atent?). In spatele nostru era o familie cu un pusti aflat la varsta deceurilor, ca multe alte familii vizitatoare. Dadusera si ei un tur cel mai probabil si s-au asezat si ei pe fotolii sa isi imagineze ceva - orice, ca noi toti! Cand s-au asezat, cel mic intreaba: "Si acum? CE ASTEPTAM aici?".
  Nu stiu daca a avut cineva un raspuns (poate nu, sau pot doar sa presupun ca a fost ceva de genul "Stam si noi un pic si dup-aia mergem..."). Pentru o generatie care asteapta autostrazi de atata timp, asteptarile fusesera implinite la finalizarea arenei, ca si la finalizarea Pasajului Basarab - s-a facut ceva, era nevoie mai devreme, dar bine ca s-a facut, nu??! Dar pentru cei din urma, pentru care povestile facliilor de la victoria cu campioana mondiala Italia de pe fostul Stadion National nu ofera suficient resort de a incuraja imaginatia, ce asteptam? Ce le spunem ca trebuie sa astepte si cand, pe un teren gol cu un superb cub video cu fiecare latura de 36 de metrii patrati deasupra un meci la inaugurare, un concert ce? Deocamdata gata - asta a fost tot... nu mai asteptam si ne asteptam la nimic ca sa nu fim inselati de propriile asteptari, ca la cei care ni le-au crescut, ce rost are sa mai reprosam, doar au facut si ei ceva:D - dar nu mai poti sa spui asta unui copil.
  Cand am iesit si inca mai discutam comparativ cu celelalte arene vazute prin Europa, apreciind bijuteria noastra si chiar negasindu-i cusur, tot iubita (care nu urmarise dezbaterile (ca sa nu zic scandalurile iscate) despre costuri, nu stia de suplimentari si acoperis care au dublat investitia) mi-a semnalat spre bulevard pe langa placa in paragina pusa in 2007 care descrie obiectivul, antreprenorul, beneficiarul si termenul de predare: 31 Mai 2010.

http://mysport.gsp.ro/andr3yone/note/national-arena-primele-impresii-6207.html